Suntem în iulie. E vară, e cald. Prea cald. Din nou. Încă un an cu temperaturi record, încă un sezon cu coduri roșii, cu păduri în flăcări, cu râuri secate și cuvinte mari rostite la rece în studiouri climatizate. Ne spun că e „un semnal de alarmă”. Dar câte sirene trebuie să mai auzim până să înțelegem că nu mai e vorba despre un semnal — ci despre incendiu în toată regula?

De la Bruxelles la București, deciziile se iau cu o viteză comparabilă cu topirea ghețarilor. Adică lent și, de cele mai multe ori, prea târziu. Vorbim frumos despre tranziție verde, neutralitate climatică, strategii 2050. Dar între timp, în România reală, încă se defrișează haotic, se construiește fără noimă, se aruncă tone de plastic în apele deja otrăvite ale Dunării. Ne place să pozăm în verzi, dar respirăm ca cenușa.

Editorialul acesta nu e o predică. E un strigăt. Unul care vine dintr-o redacție ce n-a uitat ce înseamnă presiunea unui deadline, dar nici presiunea pe care o simte planeta. Noi, cei care scriem și informăm, nu putem înlocui ceea ce ar trebui să facă cei care decid. Dar putem arăta cu degetul, putem pune întrebările care dor, putem scoate adevărul de sub preș.

România are o șansă. Încă. Avem oameni care se luptă, localități care experimentează sustenabil, inițiative care schimbă mentalități. Dar sunt picături într-un ocean de nepăsare. E timpul să ne mobilizăm. Nu doar de pe tastatură. Nu doar cu share și comentarii revoltate. Ci real, în stradă, în comunitate, la urne. A fi ecologist în 2025 nu mai e o etichetă hipsterească. E o urgență existențială.

Natura nu votează, dar alegerile noastre o decid. Și tot ce ignorăm azi, ne va lua la întrebări mâine — cu dobândă. Să nu ne prefacem mirați când va fi prea târziu. Pentru că viitorul nu se scrie cu vorbe frumoase, ci cu acțiuni dureroase. Iar noi, cei din presă, n-avem voie să tăcem.