Măsurile drastice de mediu pe care România le-a tot evitat ani la rând nu mai sunt o proiecție pentru „săptămâna viitoare”. Ele au devenit realitate. Au fost votate, au intrat în dezbaterea publică, iar efectele lor se vor resimți nu peste zece ani, ci chiar de acum.

Pentru unii, această schimbare este percepută ca o condamnare: costuri suplimentare, obligații împovărătoare, birocrație crescută. Pentru alții, este poate ultima șansă de a aduce ordine într-un sector care s-a clătinat prea mult timp între derogări, excepții și promisiuni nerespectate.

România nu mai are luxul amânărilor. Am tot jonglat cu strategii „în lucru”, cu planuri de acțiune rămase în sertare și cu raportări cosmetizate. Am lăsat reciclarea să bată pasul pe loc, am folosit exporturile drept supapă comodă și am cultivat, pe alocuri, o cultură a improvizației.

Noua legislație – oricât de dură ar părea – este, în fond, un test de maturitate. Ne arată cât de pregătiți suntem să trecem de la vorbe la fapte. Și, mai ales, dacă putem înțelege că fiecare amânare din trecut s-a tradus în costuri mai mari astăzi. Costuri financiare, prin sancțiunile europene iminente. Costuri sociale, prin pierderea încrederii oamenilor. Costuri economice, prin ratarea unor oportunități de investiții și inovare.

Nu mai e suficient să bifăm conferințe sau să producem rapoarte care dau bine în statistici, dar nu schimbă realitatea din teren. Nu mai putem confunda inovarea cu un cuvânt bun de pus în prezentări PowerPoint, în timp ce infrastructura rămâne la stadiul de promisiune.

Totuși, există și partea plină a paharului: companii private care au demonstrat că se poate, comunități locale unde oamenii s-au adaptat rapid atunci când regulile au fost clare, experți și resurse europene disponibile. România nu pleacă de la zero. Dar pentru a valorifica aceste atuuri, este nevoie de un ingredient esențial: asumarea.

Cineva trebuie să spună „ajunge cu improvizațiile”. Cineva trebuie să accepte costul politic al unor decizii dure, dar necesare. Pentru că adevărul este simplu: România nu poate construi viitorul verde doar cu promisiuni, ci doar cu acțiuni ferme.

Momentul zero a trecut. De acum înainte, nu mai există „poate mâine”. Există doar direcția pe care alegem să mergem – una a responsabilității și construcției, sau una a tergiversărilor care nu fac decât să adâncească prăpastia.

Întrebarea rămâne: avem curajul să facem pasul hotărât înainte sau ne vom mulțumi, din nou, să alergăm după trenul care a plecat deja din gară?