Sunt ani care trec repede și ani care se așază greu.
2025 a fost, pentru mine, din a doua categorie.
Nu pentru că ar fi lipsit lucrurile bune — dimpotrivă. Ci pentru că fiecare reușită a venit cu decizii, fiecare decizie cu responsabilitate și fiecare pas cu întrebarea simplă: mergem mai departe sau ne oprim aici?
Am învățat anul acesta că nu toate lucrurile care contează se văd imediat. Unele se simt. În oameni. În conversații. În momentele în care rămâi după eveniment, după articol, după
S-a tras cortina peste o nouă serie de conferințe. Patru orașe, patru povești, sute de oameni care au vorbit — unii din convingere, alții din obligație — despre același lucru: cum transformăm economia circulară din teorie în practică.
Privind în urmă, îmi dau seama că dincolo de cifre, panouri și prezentări, adevărata valoare a acestor întâlniri nu stă în grafice, ci în privirile celor care au înțeles. În primarii care, după ce au întrebat „dar noi ce putem face concret?”, au rămas pe gânduri
Măsurile drastice de mediu pe care România le-a tot evitat ani la rând nu mai sunt o proiecție pentru „săptămâna viitoare”. Ele au devenit realitate. Au fost votate, au intrat în dezbaterea publică, iar efectele lor se vor resimți nu peste zece ani, ci chiar de acum.
Pentru unii, această schimbare este percepută ca o condamnare: costuri suplimentare, obligații împovărătoare, birocrație crescută. Pentru alții, este poate ultima șansă de a aduce ordine într-un sector care s-a clătinat prea mult