Postarea recentă a Veolia/CIRCPACK ridică o serie de întrebări legitime cu privire la intenția guvernului olandez de a include sticlele de lactate în sistemul de garanție-returnare. Pot RVM-urile existente să primească sticle de lapte? Ce se întâmplă cu reziduurile de produs? Nu crește contaminarea fluxului de reciclare? Nu vor fi necesare operațiuni suplimentare de sortare și spălare?
Toate aceste întrebări sunt pertinente. Problema este însă că ele sunt prezentate într-un mod care poate lăsa impresia că autoritățile olandeze au ignorat tocmai aceste riscuri. Documentele oficiale arată contrariul. Guvernul olandez a identificat problemele, a comandat cercetări specifice și, înainte de a decide extinderea sistemului, a analizat inclusiv alternative precum creșterea valorii garanției.
Mai mult, cercetările Wageningen University & Research oferă un argument important: faptul că un flux este mai dificil de gestionat nu înseamnă că el este imposibil de reciclat.
Problema este reală. Dar nu este nouă.
Sticlele de lactate au fost excluse istoric din sistemele de garanție tocmai din motivele invocate de Veolia: reziduurile de produs, mirosurile, problemele de igienă și faptul că laptele este ambalat într-o gamă mai largă de materiale plastice decât apa și băuturile răcoritoare.
Guvernul olandez a recunoscut explicit aceste probleme încă din evaluarea din 2025. Sticlele de lactate reprezintă aproximativ 12,4% din totalul sticlelor de plastic de pe piața olandeză care nu beneficiază în prezent de garanție. Din perspectiva obiectivului de colectare de 90%, aceasta nu este o cantitate marginală.
Tocmai de aceea, guvernul nu a decis pur și simplu să introducă sticlele de lactate în sistem. În 2025 a optat pentru cercetări suplimentare privind cea mai bună metodă de colectare, inclusiv posibilitatea colectării lor în afara sistemului de garanție.
Aceasta este o diferență importantă față de modul în care problema este uneori prezentată în dezbaterea publică: extinderea DRS nu este rezultatul unei presupuse ignorări a dificultăților tehnice. Dimpotrivă, dificultățile tehnice au fost unul dintre motivele pentru care decizia a fost amânată și studiată.
Ce spune de fapt Wageningen?
Cel mai relevant studiu este raportul Wageningen Food & Biobased Research nr. 2698, din 2024, Effect van het toevoegen van zuivelflessen op het statiegeldsysteem. Cercetarea a urmărit explicit trei lucruri: mirosul sticlelor, calitatea materialului reciclat și contaminarea apei uzate.
Rezultatul nu este „nu există nicio problemă”. Există probleme.
Sticlele cu reziduuri de lactate generează mai multe mirosuri, iar încărcarea organică a apei rezultate din procesul de spălare crește. Prin urmare, integrarea lor în sistem poate impune măsuri suplimentare de igienă și tratare a apei.
Dar aici trebuie făcută o distincție esențială.
Cercetarea nu demonstrează că introducerea sticlelor de lactate face reciclarea PET imposibilă sau că materialul reciclat devine inutilizabil. Dimpotrivă, testele Wageningen au urmărit tocmai dacă această contaminare se traduce într-o degradare a calității materialului reciclat.
Așadar, concluzia corectă nu este „laptele contaminează fluxul, deci DRS-ul nu poate fi extins”.
Concluzia este: laptele introduce o încărcare suplimentară care trebuie gestionată de sistemul de colectare, sortare, spălare și tratare a apei.
Este o diferență fundamentală.
Un al doilea studiu aduce problema mai aproape de realitate
În 2026, Wageningen a publicat raportul nr. 2799, Quickscan inzamelwijze drankflessen in Nederland – Focus op zuivel, un studiu de 43 de pagini dedicat exact modului în care ar putea fi colectate sticlele de lactate.
Cercetarea a fost însoțită și de un set de date rezultat din analiza efectivă a sticlelor de băuturi care nu făceau parte din sistemul de garanție. Cercetătorii au cumpărat astfel de ambalaje din magazine în perioada noiembrie 2025–ianuarie 2026 și au analizat reziduurile după consum, caracteristicile de design și proporția de material-țintă reciclabil.
Din nou, mesajul este important: autoritățile olandeze nu au construit politica pe presupuneri.
Dar ce facem cu HDPE-ul?
Aici se află, probabil, cea mai serioasă obiecție tehnică ridicată de Veolia.
O sticlă de lapte nu este neapărat o sticlă PET. În special laptele este frecvent comercializat în HDPE, iar unele ambalaje pot utiliza alte materiale.
Prin urmare, nu putem vorbi pur și simplu despre „sticle de plastic” ca despre un singur flux omogen.
PET-ul provenit din sticlele de apă și băuturi răcoritoare trebuie separat de HDPE. Aceasta nu este însă o problemă specifică DRS-ului pentru lactate. Este o regulă fundamentală a reciclării mecanice: materialele incompatibile trebuie separate înainte de procesarea finală.
Wageningen a studiat inclusiv traseul contaminanților în cazul sticlelor HDPE de lapte. Cercetarea a arătat că o parte dintre contaminanți provin din lapte, dar și din capace, etichete, alte ambalaje și mediul de procesare. Mai interesant, atunci când sticlele de lapte au fost separate din fluxul HDPE sortat și reciclate mecanic, fulgii rezultați au prezentat niveluri foarte reduse de compuși volatili.
Aceasta este tocmai logica unei economii circulare funcționale: nu trebuie ca toate materialele să fie amestecate pentru a fi colectate împreună; trebuie ca ele să fie colectate eficient și apoi sortate în fluxurile tehnologice potrivite.
Aici apare adevărata semnificație a „separării fluxurilor”
Expresia poate fi înșelătoare.
Nu este obligatoriu ca un consumator să aibă două sisteme complet diferite de garanție: unul pentru apă și unul pentru lapte.
Poți avea un singur sistem pentru consumator, dar mai multe fluxuri tehnologice după colectare.
Consumatorul vede simplu:
returnezi sticla → primești garanția.
În spatele RVM-ului, însă, sistemul poate identifica și separa materialele.
PET poate merge într-un flux PET.
HDPE poate merge într-un flux HDPE.
Alte materiale pot fi eliminate sau direcționate către fluxurile corespunzătoare.
Iar sticlele care au o încărcare organică mai mare pot necesita măsuri suplimentare de igienă, evacuare mai rapidă sau condiții diferite de manipulare.
Aceasta este o diferență fundamentală între simplificarea experienței consumatorului și complexitatea necesară în infrastructura industrială.
Nu trebuie să facem sistemul mai complicat pentru consumator pentru a-l face mai sofisticat în interior.
Germania oferă deja un test în lumea reală
Guvernul olandez nu s-a uitat doar la experimente de laborator.
În evaluarea sa, el a analizat experiența Germaniei, unde sticlele de lactate din plastic au intrat în sistemul de garanție începând din 2024. Concluzia germană este relevantă: problemele de igienă la punctele de returnare au fost mai mici decât se anticipase, atunci când echipamentele sunt curățate corespunzător. Norvegia oferă, de asemenea, experiență relevantă.
În același timp, guvernul olandez nu ascunde problemele Germaniei. Din contră, le citează: utilizarea HDPE și PS pentru unele sticle de lactate, în combinație cu fluxurile predominant PET ale băuturilor răcoritoare, poate produce fluxuri plastice mai contaminate și poate necesita adaptarea sortării și reciclării. (Tweede Kamer)
Acesta este, de fapt, un mod sănătos de a face politică publică: nu întrebi dacă există probleme, ci dacă problemele pot fi rezolvate la un cost rezonabil și cu un rezultat de mediu mai bun.
Iar alternativa propusă de Veolia a fost deja analizată
Unul dintre argumentele interesante din postarea Veolia este că, în loc să extindem DRS-ul, am putea crește valoarea garanției pentru ambalajele care sunt deja incluse în sistem.
Pare logic.
Dar și această variantă a fost analizată de autoritățile olandeze.
Evaluarea guvernamentală a analizat efectul unei creșteri a garanției și a constatat că majorările moderate ar avea un efect limitat asupra comportamentului consumatorilor. Cu alte cuvinte, 5 sau 10 cenți în plus nu par să producă saltul de colectare necesar pentru a rezolva problema.
Iar aici apare o problemă logică simplă. Dacă o sticlă de lapte nu are garanție, creșterea garanției pentru sticla de apă nu schimbă nimic în cazul sticlei de lapte.
Pentru a colecta un ambalaj trebuie mai întâi să-i atribui o valoare economică.
Așadar, creșterea stimulentului pentru ambalajele deja incluse și extinderea stimulentului la ambalajele care lipsesc sunt două politici diferite.
Prima poate îmbunătăți comportamentul în interiorul sistemului.
A doua poate extinde însăși acoperirea sistemului.
Guvernul olandez nu susține că soluția este fără costuri
Și aici merită să fim corecți.
Poziția actuală a guvernului olandez nu este că introducerea sticlelor de lactate va fi „free of charge” sau că toate RVM-urile existente vor funcționa fără nicio modificare.
Documentele guvernamentale din iunie 2026 arată exact contrariul: producătorii de lactate sunt preocupați de faptul că unele sticle nu trec bine prin automatele existente, supermarketurile se tem de problemele de igienă, iar Verpact trebuie să găsească metode fezabile de colectare și de separare a diferitelor materiale plastice.
Dar același document spune un lucru decisiv: fără colectarea sticlelor de lactate, atingerea obiectivului de 90% pentru toate sticlele de plastic nu este posibilă, potrivit studiilor disponibile.
Prin urmare, întrebarea nu mai este dacă putem evita orice inconvenient.
Întrebarea este dacă putem construi un sistem care să gestioneze inconvenientul.
De la „problemă” la „specificație tehnică”
Aici cred că se află adevărata lecție a dezbaterii olandeze.
Critica Veolia poate fi transformată într-o listă foarte utilă de cerințe pentru proiectarea sistemului:
RVM-urile trebuie să accepte formatele relevante.
Punctele de returnare trebuie să poată gestiona reziduurile de lactate fără probleme de igienă.
Evacuarea recipientelor trebuie dimensionată astfel încât să limiteze degradarea reziduurilor organice.
PET și HDPE trebuie sortate în fluxurile corespunzătoare.
Instalațiile de reciclare trebuie să aibă capacitatea de spălare și tratare a apei necesară încărcării suplimentare.
Costurile suplimentare trebuie măsurate și alocate corect.
Niciuna dintre aceste cerințe nu demonstrează că DRS-ul este imposibil, dimpotrivă, ele definesc ce trebuie să poată face un DRS modern.
Și aici Olanda oferă un exemplu relevant pentru România
Poate cea mai interesantă concluzie pentru România nu este dacă trebuie sau nu trebuie să introducem sticlele de lactate în SGR.
Este modul în care trebuie luată decizia.
România are deja un avantaj pe care Olanda îl avea înaintea extinderii: o infrastructură DRS funcțională, o rețea de RVM-uri, logistică, centre de sortare și experiență operațională.
Prin urmare, întrebarea pentru România nu ar trebui să fie:
„Putem evita toate problemele dacă nu introducem lactatele?”
Ci:
„Cum proiectăm extinderea SGR astfel încât problemele de igienă, contaminare și diferențiere a polimerilor să fie controlate?”
Aceasta este o întrebare mult mai constructivă; dar a transforma aceste probleme în argument pentru a nu extinde DRS-ul este un pas suplimentar care nu rezultă din cercetările disponibile.
Wageningen nu spune că problema este insolubilă, guvernul olandez nu spune că problema este inexistentă. Amândouă spun, în esență, că sistemul trebuie proiectat pentru realitatea materialelor pe care vrea să le colecteze. Nu toate sticlele trebuie să fie identice pentru ca sistemul să fie simplu
Concluzie
Postarea Veolia ridică probleme reale. Dar documentele guvernului olandez și cercetările Wageningen arată că acestea nu sunt probleme descoperite ulterior, care ar fi fost ignorate de inițiativa guvernamentală. Ele au fost identificate, investigate și transformate în cerințe pentru proiectarea sistemului.
Mai mult, cercetarea nu susține ideea că prezența lactatelor face reciclarea PET imposibilă. Ea arată efecte suplimentare asupra mirosului și apei uzate și confirmă necesitatea unei gestionări corecte a diferitelor tipuri de plastic. În cazul HDPE, cercetările Wageningen arată chiar că separarea corespunzătoare a sticlelor de lapte din fluxul sortat permite obținerea unui material reciclat cu niveluri reduse de contaminanți volatili.
Așadar, lecția din Olanda nu este că „DRS-ul pentru lactate nu are probleme”.
Este mult mai interesantă: „DRS-ul pentru lactate are probleme tehnice identificabile, iar acestea pot fi transformate în soluții tehnice.”