Parlamentul României pare să fi descoperit, în sfârșit, o adevărată „erezie” economică: ideea că mâncarea ar putea ajunge pe masa consumatorului fără să facă mai întâi trei ocoluri ale planetei. Printr-o serie de inițiative legislative destul de curajoase, aleșii noștri vor să bage în legalitate și să pună la loc de cinste lanțurile scurte de aprovizionare. Adică exact acel sistem periculos de simplu în care cumperi laptele de la fermierul din județ, nu de la un conglomerat industrial cu sediul fiscal într-un paradis exotic.

Planul este pe cât de logic, pe atât de revoluționar: maxim un intermediar între cel care sapă pământul și cel care pune masa. Mai mult, se dorește modificarea Legii achizițiilor publice, astfel încât spitalele și școlile să nu mai fie obligate să cumpere cel mai ieftin (și cel mai plastic) măr de la mii de kilometri distanță, ci să poată puncta prospețimea și proximitatea. O palmă directă pe obrazul sacrosant al „prețului cel mai mic.

Iată, pe scurt, scopul exact al fiecăreia dintre cele trei inițiative:

• Proiectul privind lanțul scurt: Vrea să stabilească prin lege că mâncarea poate trece prin maximum un intermediar între fermier și consumator. Acesta obligă autoritățile să creeze infrastructură (spații în piețe, depozite regionale) special pentru ca micii producători să își poată vinde marfa direct.
• Modificarea achizițiilor publice: Vrea ca școlile, spitalele și cantinele publice să nu mai fie obligate să aleagă alimentele cele mai ieftine (adesea din import). Proiectul limitează criteriul prețului la maximum 50%, restul punctajului fiind acordat obligatoriu pentru prospețime, gust și distanță scurtă de transport.
• Combaterea practicilor neloiale: Vrea să interzică marilor magazine să impună taxe abuzive (taxe de raft, returnări de marfă nevândută pe cheltuiala fermierului) și să întârzie plățile către producătorii locali, oferindu-le acestora protecție juridică în fața giganților din retail.

Ideile care stau la baza acestor inițiative sunt 100% de sorginte europeană. În ciuda retoricii pe care o mai auziți uneori prin spațiul public, conceptul de „lanț scurt de aprovizionare” nu este o invenție dacică autohtonă și nici vreun experiment izolat.

Aceste inițiative transpun direct strategii, definiții și directive elaborate la Bruxelles, fiind piloni centrali ai politicilor europene recente.

Termenul de „lanț scurt de aprovizionare” a fost consacrat oficial prin Regulamentul UE nr. 1305/2013 (articolul 2), care l-a definit ca un lanț de aprovizionare cu un număr limitat de operatori economici, bazat pe cooperare și pe relații geografice și sociale strânse între producători și consumatori. Ulterior, Regulamentul UE nr. 807/2014 a clarificat tehnic acest lucru: maximum un intermediar între fermier și cetățean. Legile propuse în Parlament nu fac decât să preia această arhitectură juridică europeană.

Ideea de a reduce distanța parcursă de mâncare și de a favoriza produsele proaspete este inima strategiei „Farm to Fork” (parte integrantă a Pactului Verde European / Green Deal). Comisia Europeană promovează activ scurtarea circuitelor alimentare pentru a reduce emisiile de carbon din transporturi, pentru a asigura sustenabilitatea și pentru a lăsa o valoare adăugată mai mare în buzunarul micilor fermieri, protejându-i de asimetriile de putere din piață.

Încercarea parlamentarilor de a introduce lanțul scurt în școli și spitale se bazează pe ghidurile UE privind Achizițiile Publice Verzi (Green Public Procurement - GPP). Uniunea Europeană încurajează statele membre să folosească puterea de cumpărare a instituțiilor publice pentru a stimula tranziția către sisteme alimentare locale și ecologice, oferind instrumente juridice prin care criteriul „prețului cel mai mic” să fie înlocuit cu cel al „calității și sustenabilității”.

Legislația națională este gândită special pentru a fi compatibilă cu normele europene privind ajutorul de stat, deschizând calea pentru accesarea fondurilor din Politica Agricolă Comună (PAC). Uniunea Europeană finanțează direct, prin măsuri de dezvoltare rurală, crearea de piețe locale, cooperative și infrastructură de depozitare pentru lanțurile scurte.

Prin urmare, atunci când industria blamează aceste proiecte, ea nu se ceartă cu Parlamentul de la București, ci cu modelul economic și ecologic pe care însăși Uniunea Europeană îl desenează și îl finanțează pentru următorii ani.