Într-o Europă tot mai sufocată de deșeuri din plastic, ideea reciclării chimice sună promițător. Ni se spune că va transforma gunoaiele în resurse, că va salva planeta și că va susține tranziția spre o economie circulară. Obiectivele introduse de recenta legislație europeană sunt tot mai ambițioase, dar devine din ce în ce mai clar că numai reciclarea mecanică nu va putea duce la îndeplinirea acestor deziderate; se vorbește foarte mult despre reciclarea chimică însă studiile și dezbaterile științifice nu par a oferi răspunsuri clare. Dar ce se ascunde, de fapt, în spatele acestei promisiuni? Răspunsul nu pare nici curat, nici transparent.

Un raport recent realizat de Centrul Comun de Cercetare al Comisiei Europene (JRC) încearcă să evalueze impactul de mediu al diferitelor tehnologii de reciclare a plasticului. Studiul pare să sprijine reciclarea chimică și fizică (adică dizolvarea plasticului cu solvenți), prezentându-le ca opțiuni viabile pentru atingerea țintelor de reciclare ale UE. Doar că, potrivit unei evaluări critice realizate de expertul în inginerie chimică Andrew Rollinson, împreună cu organizații de mediu precum Zero Waste Europe și ECOS, studiul JRC este plin de lacune, presupuneri și omisiuni.

„Studiul JRC ar trebui tratat cu extremă precauție și nu ar trebui folosit ca ghid pentru factorii de decizie” – se arată fără echivoc în concluziile raportului de evaluare.

Ce este reciclarea chimică – și ce nu este

În teorie, reciclarea chimică înseamnă descompunerea plasticului în părțile sale de bază – monomeri – pentru a putea fi reconstruit ca material nou. În practică, însă, aceste procese presupun temperaturi uriașe (de peste 400°C), folosirea masivă a solvenților toxici și o serie de etape de purificare foarte energofage.

Așa cum explică Rollinson, în reciclarea chimică „problema nu este doar descompunerea plasticului, ci purificarea amestecului rezultat – o sarcină dificilă, costisitoare și poluantă.” Solvenții folosiți sunt în majoritate derivați din petrol, toxici și greu de recuperat. În cele mai multe cazuri, aceștia sunt incinerați, adăugând poluare suplimentară.

Probleme majore cu studiul JRC

Raportul JRC este criticat pentru lipsa transparenței. Nu oferă date de intrare clare, nu explică de unde provin informațiile și, cel mai grav, nu permite reproducerea rezultatelor de către alți cercetători. De exemplu, studiul susține că anumite metode de reciclare chimică ar avea emisii de CO₂ mai mici decât reciclarea mecanică, ceea ce este „highly implausible”, adică extrem de improbabil, potrivit experților.

„Studiul nu include impacturile energetice ale etapelor ulterioare, precum hidroprocesarea, cracarea cu abur și polimerizarea. Dacă aceste etape sunt excluse, modelul nu reflectă ciclul de viață complet” – se arată în analiză.

Mai mult, autorii JRC par să fi folosit date oferite de „stakeholderi” – adică firme care dezvoltă sau promovează reciclarea chimică – fără a verifica veridicitatea sau completitudinea acestora. Un astfel de conflict de interese pune sub semnul întrebării obiectivitatea studiului.

O ierarhie a reciclării

Conform studiului critic realizat de Andrew Rollinson și partenerii săi (Zero Waste Europe, ECOS, Break Free From Plastic), există o ierarhie clară a tehnologiilor de reciclare a plasticului în funcție de impactul lor asupra mediului, bazată pe principiile termodinamicii și pe complexitatea proceselor implicate. Ierarhia este următoarea:

1. Reciclarea mecanică (Mechanical Recycling - MR)

• Cea mai sustenabilă opțiune.
• Implică procese fizice simple, precum mărunțirea și topirea plasticului pentru a-l transforma în produse noi.
• Consum redus de energie, fără utilizare de substanțe toxice sau solvenți.
• Eficiență maximă, dar limitată la tipuri de plastic curate și omogene.

„Reciclarea mecanică este superioară din punct de vedere al impactului asupra mediului, datorită simplității procesului și a pierderilor reduse de material.” 

2. Reciclarea fizică (Physical Recycling - PR)

• Denumită și stripping cu solvenți, implică dizolvarea aditivilor din plastic, fără a rupe lanțurile polimerice.
• Folosește solvenți, ceea ce implică riscuri toxice și necesită distilare sau incinerare a reziduurilor.
• Consum de energie și resurse mai mare decât reciclarea mecanică.

„Deși JRC consideră reciclarea fizică drept o variantă a reciclării mecanice, este de fapt un proces bazat pe utilizarea de solvenți, adesea confundat intenționat pentru a beneficia de reglementările favorabile reciclării mecanice.” 

3. Reciclarea chimică (Chemical Recycling - CR)

Realitatea din teren: uzinele se închid, nu se deschid

Pe lângă lipsurile științifice, raportul ignoră realitatea din teren. În Statele Unite, mai multe fabrici de reciclare chimică s-au închis în ultimii ani din cauza costurilor enorme și a performanțelor slabe. De pildă, uzina Brightmark s-a închis după ce a procesat doar 5% din capacitatea sa, cu costuri de 800.000 de dolari pe săptămână și datorii de 172 de milioane.

„De ce să cheltuim resurse uriașe ca să descompunem plasticul, doar pentru a arde rezultatul?” – întreabă retoric Rollinson. O întrebare care ar trebui să-i preocupe pe toți decidenții politici.

O pseudo-soluție care distrage atenția

Susținerea nejustificată a reciclării chimice riscă să deturneze atenția și fondurile de la soluțiile reale. Cea mai eficientă metodă rămâne reciclarea mecanică – simplă, ieftină și cu impact de mediu mult mai mic. Dar chiar și aceasta nu poate face față dacă nu este precedată de redesignul ambalajelor, standardizarea materialelor și reducerea consumului.

În loc să curețe haosul creat de industrie cu tehnologii îndoielnice, UE ar trebui să reglementeze producția de plastic de la sursă. Adevărata economie circulară începe cu întrebarea: de ce producem atât de mult plastic imposibil de reciclat?

Concluzie: Nu e suficient să reciclăm promisiuni

Un vechi citat al scriitorului Andrew Lang spunea că unii oameni folosesc statisticile „așa cum un bețiv folosește un felinar – pentru sprijin, nu pentru iluminare.” Acest lucru pare a fi valabil și în cazul studiului JRC. Dacă politicile publice sunt construite pe modele științifice slabe și pe date netransparente, riscăm să investim într-o falsă tranziție verde.

Este timpul ca factorii de decizie să nu se mai lase seduși de mirajul tehnologic promovat de industria petrochimică. Soluțiile reale sunt mai puțin spectaculoase, dar mai solide: prevenirea deșeurilor, reutilizarea, standardizarea și, da, o reciclare mecanică eficientă.

• Include piroliza și depolimerizarea cu solvenți (hidroliză, metanoliză etc.).
• Descompune complet polimerii în monomeri sau alte substanțe chimice.
• Necesită temperaturi ridicate, catalizatori, hidrogen, solvenți și etape complexe de purificare.
• Impact major asupra mediului prin emisii, consum de energie, generare de deșeuri toxice.

„Reciclarea chimică nu livrează produse finite, ci intermediare care necesită procese suplimentare extrem de poluante și costisitoare.” 

Sub-ierarhie în reciclarea chimică:

• Depolimerizarea cu solvenți (ex. glicoliză, hidroliză)
  mai sustenabilă decât
• Piroliza, care are cel mai mare impact negativ, mai ales în cazul poliolefinelor (PE, PP).

„Depolimerizarea cu solvenți > Piroliza, dar ambele rămân net inferioare reciclării mecanice.”

Această ierarhie se bazează pe următorul principiu-cheie:

„Cu cât un proces descompune mai profund plasticul și cu cât este nevoie de mai multă energie și resurse pentru a-l reconstrui, cu atât impactul său asupra mediului este mai mare.”