Gestionarea deșeurilor de ambalaje reprezintă unul dintre pilonii centrali ai economiei circulare în România. Pe măsură ce consumul crește, adaptarea infrastructurii și a cadrului legislativ devine esențială pentru a transforma deșeurile din povară de mediu în resursă economică.

Unde ne aflăm? Evaluarea obiectivelor anterioare

Analiza modului în care au fost îndeplinite obiectivele din planificarea anterioară (PNGD 2018-2025) relevă un tablou mixt. Deși s-au făcut pași importanți în dezvoltarea cadrului legislativ — cum ar fi promovarea OUG 92/2021 și implementarea Sistemului de Garanție-Returnare (SGR) — succesul tehnic rămâne parțial.

Printre realizările notabile se numără:

• Dezvoltarea cadrului legal: România a reușit să coreleze legislația națională cu directivele europene privind regimul deșeurilor.
• Informare și conștientizare: Au fost desfășurate campanii de sensibilizare a populației privind importanța colectării separate.
• Sistemul SGR: Operaționalizarea acestuia reprezintă cea mai mare schimbare de paradigmă, vizând creșterea ratelor de returnare pentru ambalajele de băuturi.

Totuși, persistă deficiențe majore, precum lipsa studiilor de specialitate pentru interzicerea datei durabilității minimale la anumite produse și neimplementarea completă a unor proceduri de control împotriva risipei în instituțiile publice.

Ce ne propunem? Obiective și ținte pentru perioada 2026-2035

Noul plan de gestionare (PNGD revizuit) stabilește ținte ambițioase, aliniate la Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă și noile directive UE.

1. Reducerea generării deșeurilor Până în anul 2030, România vizează o reducere semnificativă a generării deșeurilor alimentare și de ambalaje:

• O scădere de cel puțin 10% în etapele de prelucrare și producție.
• O reducere de cel puțin 30% pe cap de locuitor în sectorul comerțului cu amănuntul, restaurante și gospodării.

2. Performanța în colectare și reciclare Pentru a atinge o rată globală de reciclare de 65% până în 2035, sunt propuși noi indicatori de performanță pentru serviciile de salubrizare:

• Hârtie, plastic, metal și sticlă: Colectarea separată trebuie să atingă minimum 95%.
• Biodeșeuri: O țintă de colectare de minimum 85%.
• Deșeuri textile: Un prag de minimum 55%.

Provocări și direcții de acțiune

Pentru ca aceste ținte să nu rămână doar cifre pe hârtie, PNGD propune măsuri concrete de remediere a deficiențelor identificate:

• Infrastructură: Extinderea capacităților de reciclare internă pentru a evita exportul deșeurilor colectate.
• Digitalizare: Implementarea unui sistem digital unitar de raportare (ANMAP) pentru a asigura trasabilitatea reală a fluxurilor de deșeuri.
• Responsabilitate: Consolidarea mecanismelor de răspundere extinsă a producătorilor (OIREP) și aplicarea riguroasă a sancțiunilor pentru nerespectarea separării la sursă.

În concluzie, tranziția către o gestionare eficientă a deșeurilor de ambalaje în România depinde de sincronizarea perfectă între investițiile în infrastructura de sortare/tratare și schimbarea comportamentului de consum la nivel individual. Obiectivele pentru 2035 sunt clare, însă succesul lor depinde de aplicarea principiului „poluatorul plătește” și de eficiența sistemelor de colectare locală.

Circularitatea în România: Un cerc atât de mare încât nu se mai închide

Dacă noul Draft al Planului Național de Gestionare a Deșeurilor (PNGD) ar fi un obiect, ar fi probabil o cutie de carton imensă, ambalată în trei straturi de folie de plastic non-reciclabilă, pe care scrie cu litere verzi: „Va urma”. Recentul document ne promite că, undeva la orizontul anului 2035, România va deveni un model de eficiență, dar până atunci, circularitatea noastră pare mai degrabă o linie dreaptă care se termină brusc în fața unui depozit neconform.

Ambalajele: Reciclabile pe hârtie, misterioase în realitate

Secțiunea 5.6 ne vorbește despre obiective și ținte care ar face orice consultant de mediu să lăcrimeze de emoție. Ne propunem să reducem generarea deșeurilor și să introducem pe piață ambalaje „sustenabile”. Însă, când ajungem la capitolul „cum facem asta”, planul devine la fel de transparent ca un borcan de murături lăsat în ploaie.

Deși se menționează eco-designul și „optimizarea prin proiectare”, strategia se bazează masiv pe buna voință a producătorilor, în timp ce infrastructura de reciclare rămâne marele absent de la masa discuțiilor. Planul recunoaște senin că avem o „capacitate internă de reciclare insuficientă” pentru folie de plastic și sticlă. Soluția? Le exportăm. Asta este, probabil, varianta românească a economiei circulare: noi generăm deșeul, el face un cerc prin Europa și se întoarce, probabil, sub formă de produs importat.

Tehnologia: Retro-reciclarea

În era inteligenței artificiale, PNGD-ul ne confirmă că sortăm deșeurile cu o „tehnologie învechită”. Este ca și cum am încerca să rulăm ultimul sistem de operare pe un calculator cu dischetă. Planul propune modernizarea, dar indicatorii de performanță par mai degrabă niște dorințe trimise prin poștă către viitor. De exemplu, țintim o colectare separată de 95% pentru hârtie și plastic până în 2035. O cifră impresionantă, având în vedere că în prezent multe localități încă se luptă cu conceptul revoluționar al „pubelei diferite”.

Sancțiunile: Sperietoarea fără dinți

O altă perlă a circularității mioritice este „neaplicarea sancțiunilor”. Planul admite că, deși avem legi care permit amendarea celor care nu separă deșeurile, autoritățile locale preferă să nu deranjeze electoratul cu astfel de detalii tehnice. Rezultatul? Un amestec omogen de resturi alimentare și cartoane valoroase care transformă orice stație de sortare într-un loc unde circularitatea merge să moară.

Concluzie: Cercul rămâne deschis

PNGD 2026-2035 este un plan plin de intenții bune, dar care suferă de o formă acută de optimism teoretic. Ne dorim ambalaje reciclabile, dar nu avem fabrici care să le proceseze. Vrem colectare separată, dar nu ne place să amendăm. Visăm la circularitate, dar planificăm în continuare depozite de deșeuri.

Până când „eco-designul” nu va fi o obligație dură, iar „capacitatea de reciclare” nu va fi o investiție concretă și nu doar o bifă într-un tabel, circularitatea românească va rămâne exact ce este astăzi: o figură geometrică abstractă, studiată intens în conferințe, dar ignorată cu desăvârșire la ghena din spatele blocului.