Editorial realizat de Dr.Ing. Stelian Duduș

Conform Protocolului Adiţional I din 1977, la Convenţiile de la Geneva din 1949, prin expresia „ protecţie civilă” se înţelege îndeplinirea tuturor sarcinilor umanitare, sau a mai multora dintre ele, destinate să protejeze populaţia civilă împotriva pericolelor, ostilităţilor sau ale catastrofelor şi s-o ajute să depăşească efectele lor imediate, asigurând condiţiile necesare supravieţuirii acesteia. Aceste sarcini umanitare sunt:

1. serviciul de alarmare;
2. evacuarea;

• punerea la dispoziţie şi organizarea de adăposturi;

1. aplicarea măsurilor de camuflaj;
2. salvarea;
3. servicii sanitare, inclusiv prim-ajutor şi asistenţă religioasă;

• lupta contra incendiilor;
• reperarea şi marcarea zonelor periculoase;

1. decontaminarea şi alte măsuri de protecţie similare;
2. adăpostirea şi aprovizionarea de urgenţă;
3. ajutor în caz de urgenţă pentru restabilirea şi menţinerea ordinii în zonele sinistrate;

• restabilirea de urgenţă a funcţionarii serviciilor de utilitate publică;
• servicii funerare de urgenţă;
• ajutor în păstrarea şi întreţinerea bunurilor esenţiale pentru supravieţuire;

1. activităţi complementare necesare îndeplinirii oricăreia din sarcinile menţionate, inclusiv planificarea şi organizarea.

Prin expresia „organisme de protecţie civilă”, în legislaţia internaţională, se înţelege structurile înfiinţate sau autorizate de către autorităţi, pentru îndeplinirea sarcinilor umanitare. Prin „personal al organismelor de protecţie civilă” se înţelege persoanele implicate în îndeplinirea sarcinilor umanitare, inclusiv personalul alocat pentru administrarea structurilor de protecție civilă. Meyer şi Rowan afirmau că, o dată cu apariţia unor reguli raţionalizatoare instituţionalizate în anumite domenii de activitate, se formează şi structurile formale ale acestora dezvoltându-se prin încorporare acele reguli ca elemente structurale.Pornind de la ideea că sistemul este un ansamblu unitar de elemente, aflate într-o permanentă legătură şi urmărind înfăptuirea unui scop, că structura este elementul invariabil al sistemului, ce asigură o ordine relativ stabilă şi că funcţia este mulţimea de însuşiri în compunerea interioară a sistemului, rezultă că protecţia civilă ca sistem este formată din subsisteme (fiecare cu funcţiile sale), care se comportă independent, funcţionarea lor fiind integrată şi subordonată ansamblului. Deşi nu poate fi definită ca fiind o ştiinţă, protecţia civilă a atins un grad de maturitate ridicat, care permite să i se definească obiectul.                                                          

Obiectul sistemului de protecţie civilă îl constituie populaţia civilă şi valorile materiale esenţiale pentru supravieţuire (inclusiv valorile de patrimoniu), a cărei protecţie trebuie asigurată împotriva efectelor războiului şi dezastrelor. Protecţia civilă satisface o serie de nevoi (trebuinţe) pentru a asigura desfăşurarea vieţii şi activităţii oamenilor. Din perspectiva teoriei privind ierarhia nevoilor a lui Abraham H. Maslow, protecţia civilă contribuie la asigurarea nevoilor fiziologice şi a celor de securitate, de asemenea contribuie şi la satisfacerea nevoilor de la nivelurile inferioare ale ierarhiei întrucât trebuie să fie satisfăcute, în general, înainte ca nevoile de la nivelurile mai înalte să devină presante. Afirmaţiile se păstrează şi dacă se utilizează alte teorii ale motivaţiei, cum ar fi teoria ERG a lui Clay Alderfer. Aici protecţia civilă se regăseşte în satisfacerea nevoilor de existenţă (Existence needs) şi de creştere (Growth needs), contribuind, în modul ei specific şi la realizarea nevoilor relaţionale (Relatednees needs). Pornind de la faptul că principiile sunt adevăruri fundamentale, cu caracter general, reieşite din practică, sunt prezentate în continuare, principiile care se manifestă cu caracter legic în toate  activităţile protecţiei civile:

• principiul rarităţii resurselor = resursele protecţiei civile sunt limitate faţă de nevoile protecţiei civile care sunt nelimitate;
• principiul raţionalităţii = activităţile protecţiei civile trebuie să se realizeze cu un consum minim de resurse sau să fie realizat un volum cât mai mare de activităţi raportate la un număr prestabilit de resurse;
• principiul umanitar = este orientată exclusiv spre salvarea vieţii omului şi proprietăţii;
• principiul imparţialităţii = acordă ajutor fără a face discriminări de rasă, regiile, sex, etc.;
• principiul neutralităţii = acordă ajutor tuturor celor afectaţi, fără a favoriza pe nimeni.

Protecţia civilă poate fi descrisă astfel:

• este o activitate umană propriu-zisă = reprezintă o formă a libertăţii noastre de a alege ce să facem şi cum să facem pentru ca viaţa care o trăim să fie normală din punct de vedere natural-social;
• implică o responsabilitate individuală dar şi socială = adică libertatea fiecărui individ de a alege asupra propriului mod de viaţă dar şi modul cum această libertate interacţionează cu cele ale persoanelor cu care convieţuim;
• este o activitate normală = adică corespunde prin ţelurile şi rezultatele sale la sensul natural de evoluţie al vieţii;
• face parte din sfera activităţilor de servicii = este o utilitate nepalpabilă (în comparaţie cu bunurile de consum) care satisface nevoile oamenilor de apărare împotriva efectelor războaielor şi dezastrelor;
• este o activitate specializată = creşterea şi diversificării sarcinilor sale necesită specializarea celor care le îndeplinesc pe segmente pentru a realiza scopurile propuse în mod optim;
• este o activitate caracterizată prin cooperare = din necesitatea de a realiza activităţile specializate corespunzător logicii finalităţii rezultatelor, în condiţii de raţionalitate.

Principala problemă a protecţiei civile poate fi aceeaşi cu a unei organizaţii. Organizaţiile, în special cele complexe, în mod inerent sunt într-o  măsură  mai mare sau mai mică ineficiente. La cele din sectorul privat, acest fapt se datorează existenţei unor pieţe imperfecte iar pentru cele din sectorul de stat datorită faptului că există puţină cerere a consumatorului, nu se simte nevoia imperioasă de măsurare a performanţei şi nu se acordă, în multe cazuri, recompense pe măsura valorilor superioare create. Sociologii însă ne transmit că elementele necesare pentru construcţia organizaţiilor se găsesc pretutindeni în peisajul social şi nu este necesară decât o minimă energie întreprinzătoare pentru a le clădi. Este evident că indiferent de tipul ei, fără o strategie potrivită și implementată eficient, eşecul organizaţiei este doar o problemă de timp. Pornind de aici, pentru o folosire eficientă a resurselor, s-au formulat şi câteva direcții manageriale cu caracter general, privind activitățile specifice protecției civile, a căror aplicare este de dorit:

• descentralizarea;
• simplificarea;
• evaluarea cantitativă a performanţei la nivelul cel mai de jos, pe baza de proceduri;
• re-alocarea imediată a resurselor conform evoluţiei situaţiei.

Este interesant de privit sistemul protecţiei civile și din punctul de vedere al culturii organizaţionale, aceasta datorită faptului că indivizii sunt influenţaţi indirect, prin intermediul proceselor culturale, de către instituţii, iar cunoaşterea socială evoluează cel mai adesea mai lent decât viteza cu care sunt implementate reformele în domeniul economic, social şi politic. Conform definiţiei culturii organizaţionale dată de Mc. Lean şi Marshall în 1993 („cultura organizaţională este un ansamblu de tradiţii, valori, proceduri şi atitudini, care creează contextul activităţii din cadrul organizaţiei”), se consideră că tipul de cultură organizaţională predominant pentru protecţia civilă este cel tip sarcină (spre comparaţie, pentru o organizaţie politică tipul recomandat este cel tehnocrat). Tipul de cultură sarcină este caracterizat prin:

• accent pus pe sarcina de realizat;
• asigurarea tuturor resurselor adecvate;
• asigurarea oamenilor potriviţi pentru fiecare nivel;
• asigurarea unei autonomii pentru subordonaţi privind alegerea modalităţilor de realizare a sarcinilor;
• promovarea lucrului în echipă;
• realizarea prioritară a obiectivelor comune;

Alte argumente care susțin faptul că protecţiei civile i se aplică cultura de tip sarcină, sunt următoarele:

• organizația se bazează mai mult pe puterea profesională, decât pe puterea poziţiei în cadrul structurii;
• structura este foarte adaptabilă, putând reacţiona rapid la schimbările de situaţii;
• indiferent de diversele opinii care pot exista privind tipul de cultură organizaţională caracteristic protecţiei civile, managerii acesteia sunt obligaţi să cunoască caracteristicile tuturor tipurilor de culturi organizaţionale (autocrat, tehnocrat, sarcină, focalizat), cunoaştere care devine necesară pentru stabilirea unei strategii de conducere indispensabilă exercitării actului decizional, eficientizarea relaţiilor cu persoane şi grupuri de persoane din alte culturi organizaţionale.

În concluzie, contribuţia protecţiei civile la satisfacerea unor nevoi (trebuinţe) specifice fiinţei umane reprezintă un invariant al dezvoltării umane.