Există în administrația românească un gen literar aparte: planul strategic. Nu roman, nu poezie – ci o specie hibridă, scrisă pe hârtie groasă, cu ținte europene și optimism endemic. În această categorie se înscrie, cu o eleganță aproape involuntară, și Planul Național de Gestionare a Deșeurilor 2018–2025.

Un document care, citit astăzi, are ceva din farmecul promisiunilor electorale de acum două mandate: ambițios, coerent, și complet ignorat de realitate.

Capitolul 3.4.1 din noul draft de PNGD face un lucru rar în peisajul politic autohton: spune, pe scurt, adevărul. Nu toate obiectivele au fost îndeplinite. De fapt, dacă scoatem din ecuație ce s-a realizat „din inerție” sau „din pix legislativ”, bilanțul devine… educativ.

Marea performanță: am descoperit salubrizarea

Să începem cu succesul. România a reușit, în sfârșit, să conecteze 100% din populație la servicii de salubrizare. Un obiectiv cu termen 2018, bifat conform datelor oficiale.

Evident, aici meritul este împărțit între administrație, obligații europene și inevitabilul progres al civilizației. Cu alte cuvinte, nu mai aruncăm gunoiul în șanț… oficial.

Dar aici se termină partea confortabilă a poveștii.

Reciclarea: vis european, realitate balcanică

Obiectivul central al PNGD – reciclarea a 50% din deșeurile municipale – a fost tratat cu o consecvență admirabilă: a fost ratat constant.

Nu vorbim de o mică abatere. Vorbim de un rezultat de aproximativ 12% în perioada 2021–2023.

12%.

Nu doar că nu am atins ținta, dar nici măcar nu am reușit să ne apropiem de ea. Este genul de performanță care, într-un sistem funcțional, ar genera demisii. În România, generează strategii noi.

Iar explicațiile nu lipsesc: colectare separată „pe hârtie”, infrastructură insuficientă, responsabilități difuze și, desigur, eterna speranță că „se rezolvă din fonduri europene”.

Biodegradabilul – încăpățânarea de a merge la groapă

Un alt obiectiv-cheie – reducerea cantității de deșeuri biodegradabile depozitate – a avut aceeași soartă.

Ținta: 35% raportat la nivelul din 1995.
Realitatea: peste 40% în majoritatea anilor analizați.

Cu alte cuvinte, România a reușit performanța de a rămâne blocată într-un model de gestionare a deșeurilor pe care Europa îl abandona acum două decenii.

Dar, desigur, avem planuri. Și studii. Și ghiduri.

Interdicții respectate… teoretic

Există și obiective „îndeplinite” – precum interzicerea depozitării deșeurilor colectate separat.

Sună bine. În practică, însă, sistemul funcționează pe principiul „colectăm separat, dar vedem noi mai departe”. Iar „mai departe” înseamnă adesea același depozit.

Este exemplul perfect de succes legislativ și eșec operațional – o specialitate locală.

Problema reală: nu lipsa de obiective, ci lipsa de consecințe

Poate cea mai sinceră parte a documentului nu este tabelul cu ținte, ci explicația implicită: sistemul nu penalizează neîndeplinirea obiectivelor.

Autoritățile locale nu tratează gestionarea deșeurilor ca prioritate, proiectele întârzie, iar infrastructura rămâne incompletă.

În lipsa consecințelor, planurile devin opționale. Iar obiectivele – decorative.

Miniștrii mediului: o ștafetă fără linie de sosire

Pe acest fundal, rotația miniștrilor mediului capătă o dimensiune aproape simbolică. Fiecare vine cu propriul set de priorități, fiecare anunță reforme, fiecare pleacă înainte ca acestea să producă efecte.

Rezultatul? O continuitate perfectă… a lipsei de rezultate.

PNGD 2018–2025 nu a eșuat pentru că obiectivele au fost greșite. Dimpotrivă, ele erau aliniate la standardele europene. A eșuat pentru că implementarea a fost tratată ca un exercițiu birocratic, nu ca o reformă structurală.

Concluzia incomodă

Dacă ar fi să rezumăm capitolul 3.4.1 într-o propoziție, aceasta ar suna cam așa: România a reușit să își îndeplinească obiectivele care nu necesitau schimbări reale și a ratat exact acele ținte care presupuneau transformări sistemice.

Iar ironia finală este că noul PNGD, pentru perioada 2026–2035, pleacă exact de la aceste eșecuri.

Nu ca lecții învățate, ci ca punct de plecare.

Pentru că, în fond, nimic nu este mai sustenabil în România decât reciclarea… promisiunilor.