Editorial realizat de Dr. Ing. Stelian Duduș

“Miturile” sunt din ce în ce mai frecvent vehiculate, expresia unei ansamblu de credinţe, reguli şi norme împărtăşite, care reunesc membrii unei organizaţii sau comunități şi arată conformismul dintr-un grup, cât şi modul de acţiune al acestuia. Pentru cei care lucrează în domeniul apărării împotriva dezastrelor (mai ales pentru planificatori şi echipele de intervenţie), cunoaşterea acestor “mituri” este importantă.

Sunt prezentate mai jos cele mai comune “mituri”, inclusiv un scurt comentariu al specialiştilor în domeniu asupra fiecăruia dintre acestea, bazat pe studiul datelor statistice. Astfel:

• panica şi dezordinea cresc semnificativ în caz de dezastru; în realitate, o proporţie mică de oameni sunt cuprinşi de panică în cazul declanşarii unui dezastru; chiar în caz de evacuare forţată, persoanele implicate se comportă într-un mod responsabil;
• supravieţuitorii dezastrelor sunt şocaţi şi neputincioşi; din contră, tocmai datorită faptului că sunt conştienţi de pericolul prin care au trecut şi de consecinţele acestuia, supravieţuitorii au mari disponibilităţi pentru a participa la acţiuni de căutare-salvare, acordarea prim-ajutorului medical de urgenţă şi refacerea utilităţilor strict necesare supravieţuirii, astfe că de cele mai multe ori, reacţiile acestora sunt raţionale;
• comportamentele antisociale devin o stare de fapt comună; studiile au arătat că imediat după dezastru, are loc o creştere a stării infracţionale, dar nu de mare intensitate. În astfel de situații, nu numai organele de menţinere a ordinii publice iau măsuri speciale în acest sens, dar şi cei afectaţi acordă o atenţie sporită apărării proprietăţii şi bunurilor personale;
• dezastrele ucid fără discriminare; în realitate, sunt afectaţi mai mult săracii, femeile, copiii şi bătrânii;
• acţiunile de căutare-salvare depind în mare măsură de acţiunile formaţiunilor organizate în acest scop; trebuie avut în vedere faptul că o parte a supravieţuitorilor dezastrelor se salvează singuri, ajutând apoi și alte persoane afectate;
• supravieţuitorii depind exclusiv de ajutoarele imediate distribuite de organizaţiile de ajutor umanitar; într-o proporție importantă, în situația în care este posibil, supravieţuitorii sunt ajutaţi de rude, prieteni, comunitatea religioasă etc;
• taberele de sinistraţi şi sistemul de adăpostire sunt absolut necesare după un dezastru; populaţia apelează de obicei la facilităţile enumerate mai sus în ultimă instanţă, numai după ce ajunge în imposibilitatea de a folosi anumite mijloace facile și imediate (de exemplu cazarea la rude). Deseori, resursele consumate pentru realizarea şi folosirea taberelor de sinistraţi sunt mai util folosite pentru procurarea de materiale şi efectuarea lucrărilor imediate de reparaţii;
• epidemiile sunt o ameninţare imediată după producerea unui dezastru; epidemiile nu apar spontan după declanşarea unui dezastru. Ele își fac simțită prezența după o perioadă de timp și numai dacă populaţia nu a aplicat corect măsurile igienico-sanitare specifice;
• relatările mas-media sunt, în mare parte, exacte, conform politicii de piaţă promovate; relatările presei surprind de cele mai multe ori situaţiile de senzaţie petrecute, care nu reflectă fenomenul în toată amploarea sa;
• după un dezastru, revenirea la normalitate se face în câteva săptămâni; în realitate, efectele dezastrelor se manifestă pe termen lung, în timp ce, în contrast cu această realitate, majoritatea ajutoarelor se acordă pe termen scurt;
• orice fel de asistenţă umanitară este folositoare şi este necesară imediat; acordarea asistenţei umanitare, în absenţa unei evaluări corecte a situaţiei generate de efectele dezastrelor, generează haos în distribuirea resurselor. De cele mai multe ori, acestea nu sunt alocate în funcţie de ierarhizarea nevoilor prioritare. De exemplu, acordarea de ajutoare financiare într-o zonă afectată, fără o analiză privind impactul lor asupra pieţei, poate duce la dereglarea artificială a echilibrului cerere-ofertă existent la nivelul economiei locale.