Parlamentul României a adoptat o nouă lege pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 81/2021, stabilind un cadru clar pentru gestionarea exemplarelor de urs brun în următorii ani. Această inițiativă legislativă vine ca un răspuns direct la necesitatea de a preveni atacurile asupra populației și de a limita pagubele materiale considerabile provocate de această specie. Legea a fost adoptată cu majorități clare în parlament în al unei coordonări transpartinice foarte rare dar a generat multe proteste din partea ONG-urilor mai ales în mediul online

Cotele de Recoltare și Calendarul de Implementare

Pilonul central al noii reglementări îl reprezintă stabilirea unor cifre exacte pentru controlul populației de urs. Pentru anul 2026, legea aprobă un nivel de prevenție de 859 de exemplare la nivel național, la care se adaugă un nivel de intervenție de 110 exemplare. Aceste acțiuni de recoltare pot fi desfășurate până la data de 31 decembrie 2026.

Regimul de aplicare este unul tranzitoriu, legea prevăzând că aceleași norme se vor aplica și pentru anul 2027. Începând cu anul 2028, mecanismul se va schimba: cotele nu vor mai fi fixate prin lege, ci prin ordin al autorității publice centrale pentru vânătoare, pe baza unor studii genetice riguroase care vor analiza numărul minim de indivizi și diversitatea populației.

Pentru a asigura un echilibru biologic și pentru a proteja exemplarele dominante, au fost introduse criterii specifice de selecție. Astfel, în fondurile cinegetice cu cote de peste două exemplare, gestionarii sunt obligați să recolteze și exemplare a căror blană nu depășește 400 de puncte C.I.C.. În plus, legea instituie o interdicție categorică privind recoltarea femelelor însoțite de pui cu vârsta sub 2 ani.

Regimul Trofeelor și Responsabilitatea Statului

Un aspect de noutate în legislație vizează regimul de proprietate al exemplarelor extrase în cazul nerespectării condițiilor legale. Dacă regulile privind punctajul C.I.C. sau alte prevederi tehnice sunt încălcate, blana și craniul ursului devin proprietatea privată a statului, fiind predate Gărzii Forestiere Naționale pentru a fi gestionate sau valorificate conform legii. În cazurile de extracție realizate direct de personalul gărzii forestiere, trofeele rămân, de asemenea, în proprietatea statului.

Repartiția Teritorială

Efortul de prevenție este distribuit pe județe în funcție de incidența conflictelor și densitatea populației de urși. Județe precum Argeș, Brașov, Covasna și Harghita dețin cote semnificative, reflectând presiunea mare exercitată de specie în aceste zone.

Această lege reprezintă un pas către o gestionare activă a faunei sălbatice, încercând să echilibreze protecția speciei cu siguranța cetățenilor și protejarea bunurilor acestora prin măsuri bazate pe date tehnice și monitorizare continuă.

Reacția ONG-urilor de mediu și a organizațiilor pentru protecția animalelor a fost, în general, critică față de această inițiativă legislativă care majorează cota de prevenție la 859 de exemplare de urs brun pentru 2026. Chiar dacă în presa generalistă accentul a căzut mai ales pe argumentele Guvernului și ale inițiatorilor politici, în spațiul public s-au conturat câteva linii clare de opoziție.

Principala critică a ONG-urilor este legată de estimarea populației de urs. Mai multe organizații au susținut în ultimii ani că autoritățile și gestionarii fondurilor cinegetice tind să supraestimeze numărul de exemplare pentru a justifica cote mai mari de extracție. În trecut, estimările oficiale oscilau între aproximativ 7.500 și 8.000 de exemplare, iar noua evaluare genetică ce indică peste 11.000 de urși a fost privită cu suspiciune de o parte a societății civile.

Un alt argument important al ONG-urilor este că proiectul pune accentul aproape exclusiv pe recoltare și insuficient pe prevenție reală. Organizațiile de mediu au insistat că multe conflicte om-urs sunt provocate de:

• gestionarea deficitară a deșeurilor;
• hrănirea accidentală a urșilor;
• dezvoltarea imobiliară haotică în zone montane;
• turismul necontrolat;
• lipsa infrastructurii anti-urs în localități și campinguri.

De fapt, chiar expunerea de motive admite indirect aceste probleme, atunci când vorbește despre „lipsa măsurilor de gestionare a deșeurilor” și despre apariția urșilor habituați în jurul localităților. ONG-urile au folosit tocmai acest argument pentru a spune că statul încearcă să trateze efectul, nu cauza.

Mai multe organizații au criticat și faptul că măsura ar putea transforma „managementul populației” într-o revenire mascată la vânătoarea de trofee. Acesta este un subiect extrem de sensibil în România după scandalurile din ultimii ani privind uciderea unor exemplare considerate valoroase cinegetic. Temerea exprimată de activiști este că, odată ce cotele cresc semnificativ, controlul asupra modului în care sunt selectate exemplarele devine mai dificil.

Pe de altă parte, reacția publică nu a fost deloc uniformă. După incidentele grave din ultimii ani, inclusiv atacurile mortale foarte mediatizate, o parte semnificativă a opiniei publice și a autorităților locale din zonele montane a susținut măsura. În spațiul online, inclusiv pe forumuri și Reddit, discuțiile au devenit foarte polarizate: unii utilizatori au acuzat ONG-urile că blochează soluțiile practice și ignoră riscurile pentru comunități, în timp ce alții au acuzat politicienii că exploatează emoțional tragediile pentru a relaxa protecția unei specii strict protejate.

În esență, conflictul dintre inițiatori și ONG-uri reflectă două viziuni diferite despre conservare:

• una orientată spre control activ și reducerea rapidă a presiunii asupra comunităților;
• alta care insistă că problema trebuie rezolvată în primul rând prin prevenție, infrastructură și schimbarea relației dintre oameni și habitatul ursului.

De aceea, dezbaterea despre cei 859 de urși nu este doar o dispută tehnică privind o cotă anuală, ci o confruntare mai amplă între două modele de politică de mediu: conservarea prin intervenție versus conservarea prin coexistență gestionată.

Pentru specialisti este interesanta însă nota de fundamentare; aceasta insistă asupra faptului că, în ultimii ani, statul român a încercat deja o serie de măsuri preventive. Sunt amintite intervențiile reglementate prin Ordonanța de Urgență nr. 81/2021, instalarea gardurilor electrice, utilizarea containerelor anti-urs, precum și alte măsuri finanțate prin Administrația Fondului pentru Mediu. Cu toate acestea, autorii proiectului consideră că aceste soluții nu au reușit să reducă suficient conflictele dintre oameni și urși, deoarece problema de fond ar fi suprapopularea.

Punctul central al argumentației îl reprezintă noua evaluare genetică realizată în 2025, care estimează populația de urs brun din România între aproximativ 10.400 și 12.700 de exemplare, cu o medie de circa 11.500 de indivizi. Potrivit expunerii de motive, această cifră depășește cu mult nivelul considerat optim de specialiști, estimat la aproximativ 4.000 de exemplare raportate la habitatul disponibil. Practic, inițiatorii susțin că România nu se mai confruntă doar cu o problemă de conservare, ci cu una de dezechilibru ecologic și presiune socială.

Textul proiectului descrie consecințele acestui dezechilibru într-un limbaj aproape dramatic. Sunt invocate atacurile asupra oamenilor, pagubele produse fermierilor și comunităților rurale, dar și transformarea comportamentului ursului. Potrivit documentului, densitatea mare a masculilor adulți împinge femelele cu pui către zone antropizate – margini de localități, livezi, culturi agricole sau platforme de deșeuri – unde găsesc hrană mai ușor și evită competiția agresivă din habitatul natural. În timp, aceste animale își pierd frica față de om și devin „urși habituați”, adică urși care ajung să asocieze prezența umană cu accesul facil la hrană.

Expunerea de motive folosește și o serie de statistici menite să justifice urgența intervenției. În ultimii 20 de ani, 26 de persoane au murit și alte 274 au fost rănite în urma atacurilor de urs, iar doar în 2023 s-au înregistrat peste 7.500 de apeluri la 112 legate de prezența urșilor în apropierea localităților. La acestea se adaugă mii de incidente privind atacuri asupra animalelor domestice, culturilor agricole și infrastructurii, precum și despăgubiri de milioane de euro plătite de stat.

Un element interesant al documentului este comparația cu alte state europene. Inițiatorii arată că țări precum Suedia, Slovenia, Croația sau Slovacia practică extracții anuale între 8% și 16% din populația de urs, fără ca specia să își piardă statutul de conservare favorabilă. Astfel, proiectul încearcă să mute dezbaterea din registrul emoțional în cel al managementului faunei sălbatice: ideea nu este exterminarea ursului, ci reglarea densității populației la nivelul capacității habitatului.

În acest context apare și cifra-cheie a proiectului: aprobarea unei cote de prevenție de 859 de exemplare. Autorii susțin că aceasta reprezintă aproximativ 7,5% din populația estimată și că măsura este una moderată în raport cu practicile europene. De altfel, expunerea de motive insistă că populația de urs din România va rămâne într-o stare de conservare favorabilă chiar și după aplicarea măsurii.

Documentul încearcă să ofere și o aparență de fundamentare tehnică solidă. Cota propusă ar fi fost calculată pe baza unei formule care combină evaluările populației, numărul de pagube raportate, probele biologice colectate și genotipurile identificate în fiecare fond cinegetic. Practic, inițiatorii încearcă să demonstreze că nu este vorba despre o decizie arbitrară, ci despre una bazată pe indicatori cuantificabili și pe distribuția conflictelor om-urs la nivel național.

Totuși, dincolo de argumentația tehnică, proiectul reflectă și o schimbare de filozofie în politica de mediu a României. Timp de ani de zile, discursul dominant a fost că ursul trebuie protejat aproape exclusiv prin măsuri de conservare. Acum, accentul se mută către „gestionare activă”, „intervenție”, „control demografic” și „siguranță publică”. Este, într-un fel, recunoașterea faptului că succesul conservării poate genera propriile probleme atunci când statul nu reușește să gestioneze relația dintre fauna sălbatică și comunitățile umane.

De fapt, adevărata miză a acestei legislații nu este doar numărul de urși care vor fi extrași anual, ci modelul de coexistență pe care România îl alege între oameni și marile carnivore. Iar aici apare paradoxul românesc: țara care găzduiește una dintre cele mai mari populații de urs brun din Europa este și țara care încă nu a reușit să construiască un sistem coerent și predictibil de management al conflictelor dintre comunități și fauna sălbatică.