Dacă ar exista o competiție pentru cele mai optimiste documente administrative, Strategia Integrată de Dezvoltare Urbană a Municipiului București ar avea șanse serioase la podium. Aproape fiecare măsură propusă produce „impact pozitiv”, aproape fiecare investiție „va reduce poluarea”, „va îmbunătăți calitatea mediului”, „va crește reziliența” și „va contribui la dezvoltarea durabilă”. Sună impecabil. Problema este că între aceste afirmații și realitate există un gol pe care documentul nu încearcă aproape deloc să îl umple.
Citind capitolul dedicat mediului, ai impresia că orice investiție publică, indiferent de natura ei, produce automat beneficii ecologice. Drumurile noi reduc poluarea. Modernizarea infrastructurii reduce poluarea. Clădirile reabilitate reduc poluarea. Iluminatul modern reduce poluarea. Colectarea deșeurilor reduce poluarea. Practic, nu există aproape nicio intervenție care să nu fie calificată drept „potențial impact pozitiv”.
Această abordare transformă evaluarea de mediu într-un exercițiu de optimism administrativ, nu într-o analiză critică a efectelor reale ale politicilor publice.
Mai interesant este că documentul recunoaște foarte rar existența compromisurilor. În lumea reală, orice strategie urbană presupune alegeri dificile. Construirea unor noi artere rutiere poate reduce congestia locală, dar poate genera trafic suplimentar. Extinderea infrastructurii poate însemna ocuparea unor terenuri verzi. Dezvoltarea economică poate intra în conflict cu conservarea biodiversității. În SIDU, aceste dileme aproape dispar. Totul pare compatibil cu totul.
Explicația este simplă: documentul preferă formulările generale în locul angajamentelor măsurabile.
Verbele dominante sunt „se recomandă”, „se urmărește”, „se promovează”, „se va contribui”, „se vor putea atinge”. Sunt expresii confortabile din punct de vedere administrativ, deoarece nu creează obligații concrete și nici nu permit evaluarea clară a succesului sau eșecului.
Un exemplu relevant este secțiunea privind măsurile de prevenire a impactului asupra mediului. Măsurile sunt prezentate explicit ca recomandări generale, aplicabile tuturor proiectelor, fără diferențiere între tipurile de investiții și fără stabilirea unor condiții obligatorii de implementare.
Cu alte cuvinte, dacă totul este recomandat, aproape nimic nu este obligatoriu.
Nici partea dedicată monitorizării nu schimbă semnificativ situația. Documentul vorbește despre necesitatea unui sistem „cuprinzător, simplu și eficient”, despre indicatori și evaluări periodice, însă lasă impresia că monitorizarea devine un scop în sine, nu un instrument pentru corectarea politicilor. Se descrie foarte bine procesul administrativ al monitorizării, dar mult mai puțin mecanismul prin care rezultatele slabe ar conduce efectiv la modificarea proiectelor sau chiar la renunțarea la unele dintre ele.
De altfel, una dintre cele mai frecvente formule din capitolul de mediu este „potențial impact pozitiv”. Nu „impact demonstrat”, nu „impact estimat pe baza unui model”, nu „reducere de X%”. Pur și simplu, „potențial”.
Această nuanță semantică este importantă. Ea mută întreaga responsabilitate din zona dovezilor în zona intențiilor.
La fel de vagă este și tratarea efectelor cumulative. Documentul admite că pot apărea efecte de sinergie între investiții și chiar recunoaște posibilitatea unor impacturi negative, însă concluzionează rapid că acestea vor fi analizate ulterior, în cadrul proiectelor individuale, atunci când vor exista amplasamente concrete.
Practic, strategia spune: dacă apar probleme, le vom analiza mai târziu.
Aceasta ridică o întrebare legitimă: atunci care mai este rolul evaluării strategice de mediu? Tocmai acela de a anticipa problemele înainte ca proiectele să fie aprobate, nu după.
Un alt aspect surprinzător este accentul foarte mare pus pe inventarierea strategiilor europene, naționale și locale. Sute de pagini descriu politici existente, programe europene și documente strategice, însă mult mai puțin spațiu este dedicat modului concret în care Bucureștiul va transforma aceste principii în rezultate măsurabile. Documentul demonstrează excelent că știe ce spune Uniunea Europeană despre mediu. Demonstrează mai puțin ce va face efectiv administrația locală diferit în următorii ani.
Desigur, nicio strategie nu poate prevedea toate detaliile tehnice ale fiecărui proiect. Dar o strategie trebuie să stabilească priorități clare, criterii ferme și obiective verificabile.
În schimb, SIDU preferă formulările generoase și suficient de flexibile încât aproape orice proiect viitor să poată fi declarat compatibil cu strategia.
Rezultatul este un document impresionant ca volum și ambiție, dar surprinzător de prudent atunci când vine vorba despre asumarea unor obligații concrete.
În final, rămâne impresia că politica de mediu este tratată mai degrabă ca un limbaj obligatoriu al documentelor europene decât ca un set riguros de angajamente publice.
Iar dacă toate investițiile au, prin definiție, „impact pozitiv”, atunci adevărata întrebare nu mai este dacă strategia protejează mediul, ci cine și cum va demonstra, peste câțiva ani, că aceste promisiuni chiar s-au transformat în rezultate.
SIDU București nu a fost elaborată printr-un contract clasic de consultanță atribuit unei firme private, ci în cadrul unui Acord de Servicii de Asistență Tehnică Rambursabile (Reimbursable Advisory Services - RAS) dintre Banca Mondială și Primăria Municipiului București.
Acordul a fost semnat la 4 martie 2019, pe o durată de 36 de luni, iar elaborarea Strategiei București 2050 reprezintă una dintre componentele principale ale acestui acord.
Prin urmare, autorul formal al documentului este Banca Mondială, nu o firmă de consultanță.
Cine a lucrat efectiv?
Aici lucrurile devin interesante.
Documentul nu este scris de funcționarii Primăriei, ci de specialiști ai Băncii Mondiale și de consultanți angajați de aceasta. SIDU are nu mai putin de 2700 de pagini, iar raportul de mediu cca 500...nu intrebam cat a costat, nu intrebam cate persoane au reusit sa il citeasca de la cap la coada, ci care este valoarea practica a unui astfel de efort?