Tranziția energetică a Europei către surse regenerabile este adesea prezentată drept o poveste de succes climatic și tehnologic. Totuși, pe măsură ce parcurile solare, turbinele eoliene și infrastructura digitală a sistemelor energetice se extind rapid, apare o întrebare incomodă: cât de independentă este, de fapt, Europa în acest nou sistem energetic? Un studiu recent arată că, în multe privințe, China este deja profund integrată în infrastructura energetică europeană, iar această situație ridică riscuri economice, geopolitice și chiar de securitate.
În ultimele două decenii, China a urmărit în mod deliberat o strategie industrială care plasează energia verde în centrul dezvoltării sale economice. Rezultatul este o dominație aproape totală în unele segmente ale lanțurilor globale de aprovizionare. De exemplu, în 2023 China controla aproximativ 98% din producția mondială de wafer-e pentru panouri fotovoltaice – componenta esențială pentru fabricarea panourilor solare. Chiar dacă producția de panouri în sine este puțin mai dispersată, aproximativ 85% dintre acestea sunt fabricate tot în China.
Această dominație nu se limitează la sectorul solar. În 2024, aproximativ 70% din turbinele eoliene produse la nivel global proveneau din China, chiar dacă o mare parte dintre ele sunt instalate pe piața internă. În paralel, China investește masiv în industriile energetice ale viitorului, precum hidrogenul verde sau combustibilii sustenabili pentru aviație. Costul electrolizoarelor pentru producerea hidrogenului a scăzut cu circa 40% între 2022 și 2024 datorită extinderii rapide a producției în China, iar țara a devenit deja cel mai mare producător de astfel de echipamente.
Pentru Europa, această situație creează un paradox. Pe de o parte, tehnologia chineză ieftină a accelerat instalarea energiei regenerabile și a redus costurile tranziției energetice. Pe de altă parte, această dependență poate deveni o vulnerabilitate strategică, mai ales într-un context geopolitic tensionat. Beijingul a demonstrat deja în trecut că este dispus să folosească dependențele economice ca instrument de presiune, în special în domeniul materiilor prime critice.
Influența Chinei nu se manifestă doar prin lanțurile de aprovizionare. Companii chineze cu legături cu statul au investit în mai multe companii europene de infrastructură energetică, inclusiv operatori de rețea. Astfel de participații există în Portugalia, Italia, Grecia, Malta sau Luxemburg. Chiar dacă unele state europene au blocat tentative similare de investiții în ultimii ani, aceste participări existente oferă investitorilor acces la informații strategice și influență asupra deciziilor privind dezvoltarea infrastructurii energetice.
O altă zonă sensibilă este cea a echipamentelor digitale care controlează sistemul energetic. Invertoarele solare – dispozitivele care transformă energia produsă de panouri în electricitate utilizabilă – sunt un exemplu relevant. Aproximativ 55% dintre livrările globale de astfel de echipamente provin de la producători chinezi. Mai mult, analize realizate în 2025 au identificat componente de comunicație neexplicate în unele invertoare produse în China, capabile să permită comunicarea de la distanță cu instalațiile solare.
În teorie, astfel de mecanisme ar putea permite controlul de la distanță al producției de energie, ceea ce ar putea genera perturbări majore în rețea. Chiar și pierderea bruscă a câtorva gigawați de capacitate poate declanșa efecte în cascadă și pene de curent. Într-un sistem energetic din ce în ce mai digitalizat, aceste vulnerabilități cibernetice devin la fel de importante ca infrastructura fizică.
Problema este complicată și de faptul că legislația chineză obligă companiile să coopereze cu autoritățile de securitate ale statului atunci când li se solicită informații. Acest aspect amplifică temerile că echipamentele energetice ar putea deveni, în anumite circumstanțe, instrumente de influență geopolitică.
În fața acestor riscuri, experții recomandă o strategie europeană de „de-risking”, adică reducerea dependențelor fără a rupe complet relațiile economice. Una dintre soluții ar fi utilizarea mai activă a instrumentelor de achiziții publice pentru a susține producția europeană de tehnologii energetice, în special în domenii sensibile precum infrastructura energetică cu relevanță militară. De asemenea, ar putea fi introduse criterii de securitate pentru finanțările europene destinate infrastructurii energetice, astfel încât anumite componente critice să fie produse în Europa.
În același timp, Europa ar putea investi mai mult în cercetare și tehnologii emergente – de exemplu în noile generații de celule solare sau în lanțurile valorice ale hidrogenului și combustibililor sintetici. Scopul nu este neapărat să concureze direct cu capacitatea industrială uriașă a Chinei, ci să mențină controlul asupra tehnologiilor strategice ale viitorului.
În esență, dilema europeană este clară: tranziția energetică trebuie accelerată pentru a combate schimbările climatice și pentru a reduce dependența de combustibili fosili. Dar dacă această tranziție creează o nouă dependență – de data aceasta tehnologică și geopolitică – beneficiile ei ar putea fi parțial anulate. Provocarea pentru Europa nu este doar să producă energie curată, ci să se asigure că sistemul energetic al viitorului rămâne și unul sigur, rezilient și strategic autonom.
* adaptat dupa articolul "The dragon in the grid - Limiting China’s influence in Europe’s energy system" sursa: op.europa.eu