Raportul recent al Curții Europene de Conturi conturează imaginea unui sistem românesc al deșeurilor în care legislația există, dar funcționează mai curând pe hârtie decât în practică. Problemele nu sunt izolate, ci țin de un șir lung de neconcordanțe, întârzieri și erori de design instituțional care fac ca regulile să nu producă efectele așteptate. Pe scurt, România are legi, dar nu are nici infrastructura, nici mecanismele de control care să le facă utile.
Una dintre marile slăbiciuni surprinse în raport este dependența excesivă de agențiile regionale pentru aproape toate activitățile critice din domeniu — permise, inspecții, monitorizare, sancțiuni. Această fragmentare a autorității duce la o lipsă de coordonare și de supraveghere reală, fapt menționat explicit în analiza ECA . Practic, legea presupune un sistem unitar, dar în realitate România funcționează prin 8 „mini-sisteme” regionale cu capacități, priorități și resurse diferite. În unele regiuni controalele sunt rare, în altele permisive, iar în altele aproape inexistente.
Raportul ECA observă și că instrumentele de control nu sunt proporționale cu riscurile, iar sancțiunile sunt prea blânde sau aplicate prea puțin. Cu alte cuvinte, legislația este construită ca și cum ar funcționa într-un stat cu o cultură administrativă solidă, în timp ce realitatea românească presupune un nivel ridicat de neconformare voluntară. Lipsa controalelor reale și eficace transformă astfel legea într-un exercițiu declarativ.
Un alt aspect esențial este discordanța dintre obligațiile legale și capacitatea instituțională. România a transpus directive europene privind depozitarea și reciclarea deșeurilor, însă nu a construit la timp infrastructura necesară pentru a le pune în aplicare. Raportul arată că evaluările de risc sunt adesea formale și nu acoperă capacitățile rețelei de gestionare a deșeurilor sau vulnerabilitățile reale ale sistemului actual. Lipsa acestor informații face ca autoritățile să nu poată anticipa blocaje sau riscuri pentru sănătate și mediu — exact elementele pentru care legislația europeană cere evaluări riguroase.
ECA semnalează și decalajul dintre strategiile adoptate și implementarea lor reală. România elaborează planuri naționale ambițioase, însă acestea sunt urmate de ani de întârzieri, proceduri incomplete și proiecte implementate fragmentat. Legislația asumă un ritm de modernizare pe care administrația locală și regională nu îl poate susține, rezultând o „baie de inconsecvență” între ceea ce se cere și ceea ce se poate face. Această inconsecvență este o cauză structurală a performanței slabe în reducerea deșeurilor depozitate și în atingerea țintelor de reciclare.
Un alt punct dureros pentru România este că supravegherea mediului de afaceri nu este doar slabă, ci și inconsistentă. Raportul menționează lipsa evaluărilor de capacitate pentru operatori și lipsa unui mecanism robust pentru a verifica dacă performanțele raportate reflectă realitatea. Această deficiență nu este doar un detaliu administrativ: ea explică de ce țara se confruntă cu fraude în trasabilitate, raportări fictive și proiecte care livrează doar pe hârtie.
Raportul constată cu privire la acoperirea costurilor:
O diferență esențială în structura de gestionare a deșeurilor din România în comparație cu celelalte trei țări este modul în care sunt gestionate riscurile legate de costuri. În România, operatorii infrastructurii sunt cei care își asumă riscurile în materie de costuri, în timp ce, în celelalte țări, aceste riscuri sunt suportate de autorități. Implicațiile sunt următoarele:
— În Grecia, Polonia și Portugalia, operatorii au dreptul la acoperirea costurilor, plus o marjă de profit, în timp ce, în România, „taxa la poartă” percepută de operatori este stabilită prin proceduri de achiziții publice. În cazul a două dintre cele trei proiecte examinate din România care erau deja date în exploatare, operatorii au înregistrat pierderi în primii ani de funcționare. În anumite condiții, operatorii pot solicita o majorare a tarifului. Toți cei trei operatori au solicitat o astfel de majorare și tuturor li s-a acordat cel puțin una.
— Operatorii infrastructurii trebuie să plătească și redevențe pentru utilizarea acesteia, care corespund aproximativ valorii anuale a amortizării. Contractele aveau însă o durată de 10 ani sau mai puțin, deci sub durata de viață utilă preconizată a infrastructurii. Aceasta înseamnă că autoritățile pot recupera costul integral al investiției numai dacă aceste contracte pot fi prelungite sau dacă se pot semna noi contracte.
— Întreprinderile responsabile de colectarea deșeurilor trebuie să încheie contracte cu cetățenii (gospodăriile) și să colecteze cuantumul tarifului, cu excepția câtorva municipalități care au ales să perceapă o taxă de la cetățenii lor. Nivelul de contractare a variat între 60 % și 100 %. Or, există o obligație legală de a colecta deșeurile de la toți cetățenii. Nivelul facturilor neplătite (2024) a variat între 0,2 % și 40 %.
Cu aceste constatări, raportul sugerează, implicit, că problema României nu este lipsa legislației, ci faptul că legislația este prost calibrată la realitate. Ea presupune un nivel de maturitate administrativă, tehnică și operațională pe care instituțiile regionale nu îl ating. Mai mult, ea nu include suficient de multe mecanisme de corecție, de monitorizare automată sau de audit operațional, lăsând loc pentru interpretare, neaplicare și neglijență.
Concluzia care reiese din analiza Curții Europene de Conturi este clară: România are nevoie nu de mai multe legi, ci de legi mai realiste, adaptate la capacitatea administrativă reală, susținute de instrumente de control robuste și de o coordonare națională puternică. Fără aceste ajustări, sistemul de gestionare a deșeurilor va continua să funcționeze „în gol”, iar țintele europene vor rămâne doar obiective remote, incompatibile cu o administrație fragmentată și subfinanțată.