Tranziția verde nu se face doar prin obiective ambițioase, strategii europene și declarații politice. Se face, în primul rând, prin investiții și prin modul în care sunt alese proiectele care primesc bani publici. Un studiu publicat în august 2025 de Agenția Federală Germană de Mediu – Umweltbundesamt (UBA), în cadrul proiectului „TransIS – Transformation regionaler Infrastrukturen für einen sozial-ökologischen Strukturwandel”, propune o serie de recomandări interesante pentru ca finanțarea publică a infrastructurii să contribuie efectiv la tranziția social-ecologică.

Proiectul a investigat potențialul proiectării infrastructurii durabile în cele trei regiuni miniere de lignit:

• Rheinisches Revier – în principal în Renania de Nord-Westfalia, în zona Aachen–Düren–Mönchengladbach–Rhein-Erft–Rhein-Kreis Neuss.
• Mitteldeutsches Revier – în Saxonia și Saxonia-Anhalt, incluzând zona Leipzig–Halle și districtele din jur.
• Lausitzer Revier – în Brandenburg și Saxonia, în jurul Cottbus și al districtelor Bautzen și Görlitz.

Acesta a explorat rolul pe care dezvoltarea infrastructurii aliniate la criteriile de sustenabilitate îl poate juca într-o transformare socio-ecologică și o dezvoltare spațială durabilă și, prin urmare, contribuie la implementarea obiectivelor globale de sustenabilitate.

Prin studii de caz exploratorii, a fost analizat potențialul de consolidare a criteriilor de mediu și de sustenabilitate în proiectarea infrastructurii în contextul lor regional și s-au obținut informații despre modul în care protecția mediului și sustenabilitatea pot fi consolidate în timpul schimbărilor structurale. Proiectul a examinat, de asemenea, modul în care perspectiva de mediu poate fi consolidată în cadrul cadrelor de politici de finanțare pentru schimbările structurale.

UBA nu propune ca proiectele să fie supuse unui fel de „dictaturi a criteriului de mediu”, în care performanța ecologică să fie absolută, iar obiectivele economice și sociale să devină secundare. Dimpotrivă, chiar documentul TransIS spune că există interdependențe între dimensiunile economică, socială și ecologică și critică tocmai faptul că, în prezent, ecologia este adesea pusă în plan secund. Mai mult, formularea-cheie din recomandări este că sustenabilitatea ecologică ar trebui să devină un obiectiv „gleichrangig”, adică de rang egal, cu celelalte obiective economice și sociale.

Studiul pornește de la experiența regiunilor germane afectate de renunțarea la cărbune și analizează modul în care infrastructurile regionale pot deveni instrumente ale transformării economice și sociale. Concluzia de fond este însă relevantă mult dincolo de aceste regiuni: sustenabilitatea ecologică trebuie să devină un criteriu real în alocarea banilor publici, nu doar o rubrică bifată în documentația de finanțare.

Autorii observă că, în practica actuală de acordare a finanțărilor, sustenabilitatea ecologică primește adesea o importanță mai redusă decât obiectivele economice și sociale. Problema este că aceste dimensiuni nu sunt, în realitate, independente. Un proiect de infrastructură care consumă excesiv resurse, ocupă suprafețe importante sau generează efecte negative asupra mediului poate produce costuri economice și sociale pe termen lung. Cu toate acestea, impacturile negative asupra obiectivelor de sustenabilitate nu sunt în prezent evaluate sistematic în majoritatea regiunilor analizate.

Prima recomandare a UBA este, prin urmare, destul de pragmatică: sustenabilitatea ecologică trebuie introdusă încă din prima etapă de evaluare a proiectului. Solicitanții ar trebui să explice în ce măsură proiectul lor este compatibil cu obiectivele Strategiei Germane de Dezvoltare Durabilă și cu obiectivele de sustenabilitate ale landului respectiv. Dacă apar conflicte între proiect și aceste obiective, ele ar trebui declarate, iar solicitantul ar trebui să propună măsuri de reducere a impactului sau strategii de compensare.

Important este că Agenția nu propune transformarea acestei etape într-un nou munte birocratic. Dimpotrivă, studiul spune explicit că, la momentul depunerii proiectului, nu este necesară o analiză aprofundată a tuturor efectelor asupra obiectivelor de sustenabilitate. Este suficient ca solicitantul să fie obligat să înțeleagă principalele relații dintre proiect și obiectivele de mediu și să identifice din timp eventualele probleme. Pentru aceasta, landurile ar putea pune la dispoziție modele simplificate și servicii de consiliere.

A doua recomandare merge mai departe: proiectele trebuie monitorizate și optimizate pe parcursul implementării, nu doar evaluate înainte de acordarea finanțării. UBA propune ca landurile să stabilească, împreună cu autoritățile federale, un set de criterii și indicatori pentru sustenabilitatea ecologică a proiectelor de transformare structurală. Nu toate criteriile ar trebui aplicate mecanic tuturor proiectelor. La începutul fiecărui proiect ar trebui selectați indicatorii relevanți și stabilite obiective concrete. Printre exemplele indicate de studiu se află consumul de energie, ocuparea terenurilor, consumul de apă și poluarea fonică.

Această abordare schimbă destul de mult filosofia finanțării. Nu mai este suficient să întrebi dacă un proiect „respectă” anumite reguli de mediu la momentul aprobării. Trebuie să urmărești dacă proiectul produce, în realitate, rezultatul pentru care a primit finanțarea.

UBA propune și o soluție pentru una dintre problemele clasice ale administrației: suprapunerea controalelor. Evaluările de mediu deja obligatorii, precum evaluarea impactului asupra mediului, ar putea fi integrate ca etape în procesul de aprobare a finanțării, astfel încât să fie evitate verificările duplicate. În același timp, ar trebui create structuri care să urmărească proiectele pe parcursul implementării.

Aici apare una dintre cele mai interesante idei ale studiului: necesitatea unor „Kümmerer”, persoane sau structuri care să urmărească proiectele, să conecteze actorii implicați și să intervină atunci când apar probleme. Acești intermediari există deja în unele regiuni germane, însă sunt finanțați în prezent mai ales temporar, ceea ce duce la pierderea periodică a expertizei și a rețelelor construite. UBA recomandă ca aceste funcții să fie instituționalizate și finanțate permanent.

A treia direcție este una eminamente politică: obiectivele de sustenabilitate trebuie comunicate clar și asumate fără echivoc. Potrivit studiului, există în prezent prea mult spațiu de interpretare în privința importanței obiectivelor ecologice. Deși legislația federală impune respectarea Strategiei Germane de Dezvoltare Durabilă, aplicarea acesteia diferă considerabil de la un land la altul. În practică, obiectivele de mediu ajung adesea în plan secund față de cele economice și sociale.

Soluția propusă este ca sustenabilitatea ecologică să fie tratată ca obiectiv egal cu dezvoltarea economică și socială în programele regionale de transformare. Autoritățile federale ar trebui să ofere o interpretare unitară a modului în care trebuie aplicate aceste obiective, astfel încât finanțatorii și beneficiarii să nu aibă abordări radical diferite de la o regiune la alta.

În această logică intră și economia circulară. Studiul recomandă ca noua Strategie Națională pentru Economia Circulară să fie reflectată în politica de infrastructură, inclusiv prin promovarea reutilizării infrastructurilor existente, utilizarea materialelor circulare și dezvoltarea reutilizării apei. Cu alte cuvinte, înainte de a construi ceva nou, finanțarea publică ar trebui să stimuleze și întrebarea dacă ceea ce există deja poate fi reutilizat, modernizat sau transformat.

Ultima recomandare se referă la o problemă mai puțin vizibilă, dar esențială pentru investițiile verzi: riscul financiar al inovației. Proiectele inovatoare de infrastructură sunt adesea costisitoare, durează mult și sunt vulnerabile la inflație, schimbări geopolitice sau modificări ale politicilor publice. În aceste condiții, finanțarea tradițională a investiției nu este întotdeauna suficientă pentru a convinge beneficiarii să își asume soluții noi.

UBA propune, de aceea, ca sistemele de finanțare să includă și instrumente pentru gestionarea riscului: fonduri de capital de risc, garanții pentru pierderi și alte mecanisme care să permită dezvoltarea proiectelor-pilot. În plus, autorii recomandă folosirea mai intensă a „reallaboratoarelor”, adică a unor spații în care soluțiile inovatoare pot fi testate în condiții reale înainte de a fi extinse la scară largă.

În esență, mesajul Agenției Germane de Mediu este simplu, dar cu implicații importante: dacă statul finanțează transformarea infrastructurii, trebuie să finanțeze și transformarea modului în care sunt luate deciziile. Sustenabilitatea nu poate rămâne un criteriu decorativ, introdus într-un formular pentru a îndeplini o condiție administrativă. Ea trebuie să influențeze selecția proiectului, monitorizarea acestuia, corectarea eventualelor derapaje și chiar modul în care sunt distribuite riscurile financiare ale inovației.

Iar poate cea mai importantă lecție a studiului TransIS este că tranziția verde nu înseamnă doar să aloci mai mulți bani pentru proiecte „verzi”. Înseamnă să schimbi regulile după care sunt aleși banii publici. Dacă un proiect este economic, dar generează costuri ecologice importante, acestea trebuie să apară în evaluare. Dacă o soluție este inovatoare, dar riscantă financiar, sistemul de finanțare trebuie să poată absorbi o parte din risc. Iar dacă obiectivele de mediu sunt cu adevărat prioritare, ele trebuie tratate ca atare în programele de investiții.

Este, în fond, o abordare care mută discuția de la întrebarea „cât de verde este proiectul?” la o întrebare mult mai dificilă: „ce fel de infrastructură vrem să construim cu banii publici și ce economie vrem să lăsăm în urma acestei transformări?” Studiul UBA oferă câteva răspunsuri foarte concrete: criterii clare, monitorizare, responsabilitate instituțională, obiective ecologice puse pe picior de egalitate cu cele economice și sociale și mecanisme financiare capabile să susțină inovația.